Eu si Nobbles - povestiri crestine pentru copii

PROLOG 

Era o casă veche, dominată de linişte. Afară, ferestrele sumbre din faţă dădeau înspre aleea curată cu tufele ei de trandafir de munte, înspre gazonul bine îngrijit cu straturile lui triunghiulare şi înspre rândul de brazi mohorâţi de lângă zidul de cărămidă care se întindea de-a lungul drumului. Ferestrele totdeauna aveau perdele şi erau deschise la o înălţime de un picior cu o regularitate monotonă. Niciodată nu putea fi văzut cineva care să se aplece peste ele sau să tragă perdelele pentru o privelişte mai largă. Era un şir de trepte late şi o uşă masivă care, când se deschidea, arăta un hol lung la capătul căreia era o seră veselă de flori. Din instinct, oamenii păşeau uşor pe covorul turcesc, gros care era întins pe podeaua lustruită. În casă era o nemişcare ce te îngheţa. Dacă trăgeai cu ochiul din sufrageria mare, portretele agăţate pe perete te priveau cu dezaprobare. Masa, pe care era mereu întinsă o faţă de masă albă ca zăpada şi argintărie strălucitoare, părea gravă şi protocolară. Scaunul cu spătar înalt şi braţe solide îţi cereau să le respecţi vârsta. Salonul inspira aproape acelaşi sentiment de uimire şi teamă, deoarece erau aproape tot timpul închise şi avea un miros închis care-ţi spunea că grandoarea lui nu era pentru uzul zilnic. Biblioteca era şi mai întunecată. Ferestrele ei erau din sticlă colorată. În jur erau numai cărţi de cele mai închise nuanţe, iar mobila şi covorul erau în ton cu ele. Busturi fantomatice pe piedestaluri, maşini ştiinţifice şi un glob uriaş geografic şi astronomic se adăugau atmosferei mohorâte. Soarele avea o cale de a pătrunde doar în treacăt, când nu se putea abţine, şi stătea departe tocmai până în ultimul moment înainte de culcare. Nu-i plăcea camera aceea şi nici vreo persoană din casa aceea. Apoi era camera de zi. Acesta era locul în care doamna Egerton îşi petrecea mare parte din zi. Era o femeie înaltă, severă, fără umor şi cu o voinţă foarte puternică. După micul dejun petrecea o oră cu bucătăreasa căci treburile casnice erau hobby-ul ei. Apoi stătea la masa ei şi scria scrisori şi îşi făcea socotelile până la prânz, după care totdeauna făcea o plimbare cu maşina. Seara, după cină, citea ziarul sau o carte groasă, împletea şi se ducea la culcare devreme. Fiica ei, domnişoara Anna Egerton, era cam ca ea, doar că rareori era în casă. Făcea multe lucruri bune şi nu lenevea niciodată căci avea mai multe treburi decât putea face şi zilele ei erau atât de pline încât mesele erau aproape un efort pentru ea. Stăpânul casei, fiul doamnei Egerton, era de asemenea mereu plecat şi când era acasă îşi petrecea timpul liber în biroul său. Londra îi solicita cea mai mare parte a timpului său căci avea o funcţie în guvern şi pleca şi se întorcea cu trenul său, neluând în considerare orele petrecute de două ori pe zi într-un vagon de tren. „Într-adevăr e o casă foarte plictisitoare”, gândi o doamnă după prima ei zi de vizită acolo. Şi totuşi, în ciuda liniştii sunt nişte indicii ale unui lucru care o nedumereau. Odată a auzit paşi de copil pe coridor, pe lângă uşa ei, dar era foarte devreme, înainte de a se trezi bine. Aşadar s-a gândit că visa. Apoi, pe o cărare mai îndepărtată, printre trandafiri a dat peste o mănuşă de copil şi o stropitoare de jucărie. Iar când cobora la cină şi a trecut pe lângă o fereastră mare, pe pervazul lat a observat un bucheţel de margarete. S-a uitat la ele şi le-a luat. Când a observat cozile ofilite a putut încă vedea urma mâinii calde de copil care le-a strâns. Şi, în timp ce se gândea la acestea, a auzit clar un hohot de râs nu prea departe…